Traseul aplicației
În centrul aplicației este un traseu care traversează parcelarea Steaua și pune în evidență șapte locuri în care utilizatorii aplicației pot să descopere în realitatea virtuală obiecte prin intermediul cărora vor afla mai multe informații, atât despre parcelare, cât și despre politicile de locuire ale anilor ’50. Interacțiunea cu aceste obiecte este una care pune utilizatorul în situația de a descoperi informații despre locurile pe care le vizitează într-un mod care îi va suscita curiozitatea.
1. Blocurile proiectate de arhitecta Cristina Neagu
În 1948, noile autorități socialiste au început construirea “Cartierului Democrației” în vederea îmbunătățirii condițiilor de locuire din Grivița. Astfel, CFR a proiectat și construit 9 blocuri cu apartamente, pe locul fostei fabrici de petrol “Steaua”. Arhitecta Cristina Neagu, recunoscută în epocă printr-o serie de contribuții curajoase, precum Pavilionul din Gara Regală din Sinaia și colonia de copii de le Eforie Sud, a fost desemnată cu proiectarea acestor locuințe. Stilul ales a fost unul care îmbina elementele moderne cu cele tradiționale, dar și cu noile direcții arhitecturale influențate de către realismul socialist, specific epocii staliniste. Fiecare familie deținea și un spațiu verde în jurul blocului, o re-interpretare a conceptului de oraș-grădină.
2. Blocurile în stil neo-românesc
Parcelarea “Steaua” a fost construită la inițiativa Căilor Ferate Române, începând cu 1912. În acel an, ceferiștii au semnat o convenție cu Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine – București, care prevedea construirea unui întreg cartier de locuințe. Planurile inițiale au fost semnate de arhitectul Societății, Ioan Trajanescu. Lucrările au fost întrerupte în 1916. După război, C.F.R. a renunțat la această convenție și a construit cartier prin înființarea unei direcții, care se numea Casa Muncii C.F.R. Arhitecții Constantin Pomponiu și Maria Cottescu au finalizat parcelarea, prin proiectarea de locuințe, dar și alte edificii publice precum biserică, școală și liceu.
C.F.R. era cel cel mai mare angajator din acea perioadă, iar istoria cartierului Grivița se confundă cu identitatea ceferistă. Casele din parcelarea Steaua au fost proiectate pe baza principiilor “orașului-grădină”. Astfel, fiecare familie avea casa ei, înconjurată de o grădină, iar casele erau construite din materiale de bună calitate, expuse permanent la lumină și aer, oferind locuitorilor protecție împotriva bolilor precum tuberculoza și liniștea unui cămin.
Un raport din 1942 confirma faptul că în parcelarea Steaua locuiau peste 2.400 de ceferiști în 542 de case, însă numărul camerelor era insuficient pentru familiile mari. Autorul raportului considera că „din cauza marii aglomerații, această suprafață se mai reduce încă, amenajându-se locuințe dintr-o singură cameră și bucătărie. Raportul menționa că dimensiunea locuințelor varia între 37 și 75 mp și că în ele locuiau „familii numeroase, cu mulți copii: cinci familii au între zece și 15 copii, iar 200 de familii au între cinci și zece copii. Aceste familii locuiesc în imobile având patru camere și dependințe”
3. Colegiul Național Aurel Vlaicu
În afară de locuințe, parcelarea Steaua a fost dotată cu edificii publice, pentru a ușura viața în cartier. Astfel, C.F.R. a construit în parcelare Liceul Aurel Vlaicu, biserica Sf. Gheorghe, școala generală, căminul de copii “Steaua”. Toate acestea au fost proiectate în stil neo-românesc. După 1948, pe Calea Griviței, au fost amenajate magazine și o piață, dar și parcul sportiv, toate pentru a îmbunătăți condițiile de viață ale ceferiștilor. Colegiul Naţional ,,Aurel Vlaicu” a fost înfiinţat în 1922, prin contribuţia publică a muncitorilor ceferişti de la Casa Muncii nr. 2, funcționând ca şcoală mixtă – băieți și fete. În toamna anului 1974 i se afiliază Clubul Sportiv Școlar ,,Locomotiva”, iar din 1990 – Liceul Teoretic „Aurel Vlaicu”, în cadrul căruia funcţionau două profiluri: teoretic (real şi uman) şi vocaţional (rugby – prima clasă din țară cu această specializare)
4. Placa memorială
Lipsiți de drepturi esențiale, muncitorii ceferiști au organizat numeroase greve și revolte, însă acestea nu au condus la rezultatele pe care și le doreau. După instalarea guvernului socialist, membrii partidului au dorit să marcheze toate aceste evenimente prin instalarea de peste 50 de plăci memoriale în locurile în care s-au desfășurat evenimente importante în istoria mișcării muncitorești. Astfel, pe gardul Atelierelor Grivița, autoritățile au instalat o placă memorială care marca Grevele din 1933, în Piața Teatrului un monument dedicat protestelor muncitorilor tipografi, iar în Băneasa mai multe plăci comemorative ale luptelor de după 23 august 1944. Grevele de la Atelierele Grivița din 14-16 februarie 1933, cauzate de efectele Marii Crize Economice, au reprezentat momentul care l-a propulsat pe Gheorghiu-Dej în fruntea mișcării comuniste. În acele zile, protestele de la Atelierele Grivița au fost reprimate de către Guvern, în confruntări pierzându-și viața mai mulți muncitori. Liderii comuniști implicați în organizarea grevei au fost arestați și condamnați la închisoare. Gardul de bare albastre este același ca acum aproape un secol.
5. Strada Pavlov nr 19
la această adresă vizitatorii parcelării vor descoperi unicul capac de canal din București care poartă însemnele Societății pentru Construcția de Locuințe Ieftine, compania care a început construycția parcelării Steaua în anul 1912.
Din turlele Bisericii Sfântul Gheorghe-Grivița sau de pe acoperișul Liceului feroviar „Aurel Vlaicu” se poate descifra ușor încorporarea imaginarului național în arhitectura monumentală și individuală. Texturile parcelării denotă standardizarea preindustrială bazată pe producția de la fabricile Societății Comunale sau ale C.F.R.-ului: plăci, stâlpii pe care Uzinele Comunale București i-a folosit pentru telefon și electricitate, gardurile de plasă și cutiile poștale. După 1945, străzile parcelării au fost redenumite Pavlov, Comuna din Paris, Kiev, locuri ale memoriei în imaginarul comunist. După 1945, în primii ani ai regimului socialist, viața în cartier nu însemna doar locuirea în apartament, fie el în vilă sau bloc, ci și acele mici trasee care compuneau viața cotidiană, iar Grivița, în primul deceniu de după încheierea războiului, se transforma lent în direcția dorită de către noile autorități. De la intimitatea casei până la viața politică, de la chemarea sirenei lui Roaită care deștepta dimineața ceferiștii până la lăsarea serii, viața cotidiană în cartier se desfășura pe baza unor trasee influențate de diversele structuri. Deputații de stradă, amenajarea secțiilor de votare și informatorii guvernau viața politică, magazinele și fabricile nou-deschise aduceau un nou suflu vieții economice, Stadionul Grivița Roșie și Parcul Copilului organizau viața sportivă, iar blocurile muncitorești dintre Lainici și Feroviarilor contribuiau la îmbunătățirea condițiilor de locuire.
6. Stația de emisie radio
Internetul anilor 50 era reprezentat de radio. În spațiul intim al casei, începea să se cristalizeze și apartenența la cartier prin conectarea locuințelor la aparatele de radio și la stația locală de radioficare, văzută ca un bun pe care regimul precedent nu îl înlesnise claselor muncitoare. Inaugurarea primei stații de radiofonie de țară a avut loc chiar în cartierul Steaua, pe strada Pavlov. Emisiunile radio nu se auzeau doar prin intermediul aparatelor radio din locuințe, ci și pe străzile din cartier, unde autoritățile au instalat treptat difuzoare, în intersecții.
Agenda unei emisiuni într-o zi oarecare din anii 1950, consta în buletinul de știri care descria „succesele muncitorilor de la Atelierele Grivița în realizarea sarcinilor din primul an al Planului Cincinal”; un program muzical, executat de orchestra populară a uzinelor Laminorul; cuvântarea tovarășului Popescu Nicolae, de la Grivița Roșie care vorbea „despre cum a reușit să devină fruntaș în producție, ajutat de literatura tehnică sovietică”; „un frumos program de muzică populară românească”, în încheierea emisiunii, executat de orchestra uzinelor Laminorul.
Conform reporterilor, „pe fețele tuturor se vedea bucuria de a cânta cât mai bine, pentru ascultătorii stației de radioficare.” Așadar, locuitorii parcelării Steaua și al întregului raion Grivița Roșie aveau contact nu doar direct cu cartierul, ci și mediat de discursul la radio care contura identitatea sa.
Pe altă parte, dacă în paginile ziarului „Lupta C.F.R ” radioficarea era primită cu aplauze, raportul postului de radio Europa Liberă prezenta o situație contrastantă: „raionul Grivița Roșie este singurul sector radioficat din București. Ceferiștii consideră această „atenție” a regimului ca o pacoste. Difuzoarele instalate în casă ori la încrucișările principale de străzi sunt poreclite „flașnete”. La început erau foarte puțini cei care le utilizau de teamă ca să nu aibă ascunse în ele microfoane sau alte unelte de spionaj.”
Nici nu e greu de înțeles de ce. Autoritățile erau din ce în ce mai circumspecte și încercau prin orice mijloace să controleze accesul la informație. Însă controlul aparatului de stat nu se manifesta prin această tehnică, ci prin ceea ce raportul de radioului Europa Liberă, denumea „turnătorul de stradă”: „fiecare stradă își are „turnătorul” ei oficial, adică o persoană de încredere a partidului care face regulat rapoarte la Securitate asupra celor ce notează ca element suspect în viața locatarilor. De obicei informatorul oficial al Securității este fostul responsabil al străzii care a fost înlocuit de doi deputați de stradă în funcția de gospodar al străzii. Perspectiva prezenta astfel un cartier caracterizat de relațiile de neîncredere între vecini.
7. Stadionul de rugby Grivița Roșie
După 1945, viața cartierului începuse să fie guvernată și de un factor mult mai important, jocurile sportive, promovate la scară largă de către noul regim. Aproape fiecare număr al revistei „Lupta C.F.R.” menționa rezultatele cluburilor ceferiste, în special cele ale echipelor de fotbal și de rugby. Această imagine era reprodusă atent și în alte gazete, precum Scânteia, care o construia în contrast cu vechiul regim, piatră fundamentală în înțelegerea noilor realități:
„Cine ar recunoaște acum, în cartierul plin de viață, curat, îngrijit, de astăzi mahalaua întunecată și mizeră de pe vremea capitaliștilor? Iată, nu departe de curtea atelierelor Grivița se întindeau până acum câțiva ani, vestitele gropi Cuțarida, unde căruțele primăriei aruncau gunoaiele orașului, unde șomerii își căutau odihnă pentru timp de noapte”.
Înțelegem așadar diferența dintre o mahala capitalistă dominată de șomaj și aducerea muncitorilor într-un stadiu degradant și un cartier comunist în care slăbiciunea oamenilor este înlocuită cu vigoarea noilor locuitori: „Astăzi, pe locul acesta se construiește un mare stadion. Un gard de fier, vopsit frumos în albastru, înconjoară terenul denivelat pe care au început lucrările de ridicare a clădirilor necesare stadionului. Aici va fi peste câteva săptămâni parcul sportiv „Grivița Roșie”. Pe același loc unde copiii muncitorilor de acum câțiva ani băteau mingea de cârpă, hoinărind printre gropi, tinerii muncitori de astăzi vor face sport, în cele mai bune condiții, sub îndrumarea antrenorilor de specialitate.” Importanța sportului creștea în noul regim, ca metaforă a vigorii comuniste în comparație cu regimul precedent.
